Patrick Modiano, laureatul premiului Nobel pentru Literatură 2014, a făcut din Paris toposul de elecţie al romanelor sale, fapt confirmat şi de La Danseuse, cartea apărută în 2023 la Editura Gallimard. Personajul-narator, flaneur melancolic, rătăceşte prin oraşul cufundat, parcă, în vis, spaţiu metonimic al trăirilor sale. Labirintul străzilor, traseu iniţiatic, îl poartă, pe firul amintirii, spre o poveste de iubire, întâlnirea cu „dansatoarea”, personaj plasat în incipitul romanului. Ca şi decorul, chipul acesteia nu are contur precis: „Brunetă? Nu. Mai degrabă şatenă cu ochii negri. Ea este singura de la care s-ar putea regăsi fotografii. Cât despre ceilalţi, cu excepţia lui Pierre, chipurile lor s-au estompat în timp. De altfel, era un timp când se făceau mult mai puţine fotografii decât astăzi” ( p.9, t.n.). Pierre, băiatul „dansatoarei”, ivit pe lume în urma unei aventuri a acesteia cu un individ care dispare la un moment dat, va apărea mereu alături de personajul-narator, devenit un fel de tată adoptiv. Rememorarea trecutului poartă, de asemenea, pecetea impreciziei: „Într-o seară de noiembrie sau de decembrie, venisem să caut un copil pe nume Pierre într-un imobil din nord-vestul Parisului pentru a-l duce la el acasă. Am uitat numele străzii. O uşă turnantă masivă şi unul din acele ascensoare cu uşi batante din sticlă, atât de lent şi silenţios încât te întrebi dacă nu se va opri între cele două etaje [...]” (p. 9). Detaliile despre traseul spre domiciliul „dansatoarei” se multiplică în text: „Taxiul s-a oprit în faţa imobilelor din Piaţa Porte-de-Champerret.Ea locuia aici [...]” (p. 22).

Ca şi spaţiul-timp, personajele cărţii par a pluti în ceaţă. „Dansatoarea”, în primul rând. Supranumele conferit mamei lui Pierre trimite spre profesia sa, conotând, în acelaşi timp, elevaţia artei. Baletul interpretat frecvent de acest enigmatic personaj feminin este „Le Train des Roses”. La un moment dat, personajul-narator consemnează: „La teatrul din Champs-Élysées, repetiţiile pentru Train des Roses continuă cu Georges Strass“ (p. 65). Menţionează, de asemenea, aventura avută cândva de dansatoare cu acest partener al ei. Informaţiile referitoare la biografie rămân, însă, lacunare, fiind oferite cititorului cu parcimonie. Acesta află, totuşi, că de la vârsta de paisprezece ani, viitoarea dansatoare (născută în provincie, la Saint-Leu-la-Foręt) făcea zilnic naveta cu trenul la Paris pentru a urma cursuri de dans la studioul Wacker. Pe lângă oboseala navetei, adolescenta trebuia să suporte şi compania celor doi fraţi Barise, din aceeaşi localitate cu ea, prezenţe inoportune. La întoarcece, îndeosebi, drumul se preschimba în chin, din cauza lui André Barise: „seara, în gara de Nord, descurajarea o copleşea din nou la vederea lui André Barise. Trebuia să îndure din nou până la Saint-Leu-la-Foręt prezenţa acestui tip şi mirosul lui de smârc” (p. 46). Dat fiindcă în romanul lui Modiano trecutul şi prezentul se suprapun, într-o zi André Barise, care cunoaşte adresa „dansatoarei” şi cea a studioului în care aceasta lucrează, îi apare în faţă ca o fantomă: „Şi după toţi aceşti ani, ieri, în stradă, André Barise îi bara trecerea, iar ea îi dăduse un cot puternic în burtă pentru a se debarasa de el” (p. 54).

Aceste destine ce se întretaie în roman devin mici fragmente ale unui tablou având ca fundal Parisul lui Modiano. Personajul-narator figurează şi el în tablou, asemenea pictorului ce se strecoară printre personajele pânzelor sale. Apare, de exemplu, într-o cafenea plasată „în colţul bulevardului Raspail şi al străzii Cherche-Midi” (p. 15), în compania lui Serge Verzini, proprietarul imobilului în care stă cu chirie. Privind pe fereastră mulţimea de turişti care inundă străzile, are impresia că se află într-un oraş străin: „În spatele ferestrei, vedeam trecând aceleaşi grupuri de turişti cu care mă obişnuisem de luni de zile, cu rucsacul în spinare şi trăgându-şi valizele cu rotile. Cei mai mulţi purtau şorturi, tricouri şi caschete de pânză cu cozoroc. Niciunul dintre ei nu intra în cafeneaua în care ne aflam, ca şi cum ea aparţinea încă unui alt timp care o apăra de această mulţime. De cele două părţi ale bulevardului, se îndreptau cu toţii în rânduri strânse către Sčvres-Babylone” (p. 16). Starea de reverie caracterizează şi serile petrecute într-un local din al şaptesprezecelea arondisment al Parisului, La Boîte ŕ Magie: „o sală de restaurant luminată slab de micile lămpi de pe masă. Un mic bar la intrare. O estradă, în spate, care putea să servească de scenă. Fotolii pe lângă pereţi, aproape de bar” (p. 26).

Starea de reverie devine, însă, copleşitoare în anumite anotimpuri sau momente ale zilei, antrenând dizolvarea fiinţei în peisaj, neantizare descrisă de personajul-narator: „De ce studioul Wacker este asociat cu lunile de toamnă şi de început de iarnă, dimineaţa devreme, când este încă noapte, şi cu sfârşitul amiezelor când noaptea s-a lăsat deja? În orele acelea ai impresia că te topeşti în oraş. Mergi şi nu eşti decât praf în praful străzilor [...]” (p. 18). Această percepţie estetizantă a lumii ilustrează tentaţia artei, dar şi dorinţa de a depune mărturie despre un anume timp şi loc: „Un alt traseu prin Paris, pe care l-am făcut împreună era şi mai lung decât cel spre cinematograful Rex, până la Porte de Champerret. Am căutat zadarnic, timp de treizeci de ani, numele acelui turc, mare amator de spectacole de balet, care dădea în fiecare an o petrecere în cinstea dansatoarelor şi a dansatorilor francezi şi străini într-un mic apartament despre care n-am reuşit să aflu niciodată dacă era la marginea bazinului de la Villete sau de-a lungul canalului Ourcq. Şi nimeni până acum n-a ştiut să-mi spună nimic despre asta, şi astfel am rămas ultimul martor” (p. 34). Şi acest episod confirmă omniprezenţa „ceţei” care învăluie personajele, dar şi topografia Parisului, plasat sub semnul onirismului. Timpul însuşi este plasat sub pecetea tainei, prezentul încurcându-se cu trecutul în evocarea unui Paris magic: „Trecând prin faţa hotelului din Quai Voltaire, am regretat că n-am locuit aici, atât de mult îmi păruse întotdeauna acest loc punctul magnetic al Parisului, la marginea celor două maluri. Ajunge să traversezi podul pentru a te găsi pe malul drept, iar când priveşti noaptea de la fereastra camerei tale, spre Luvru şi spre grădina Tuileries, ai sentimentul că viitorul, în faţa ta, e plin de speranţă [...]” (p. 70).

Confruntarea dintre prezent şi trecut apare şi în tabloul gării d’Orsay: „Ajunsesem la înălţimea gării d’Orsay, dezafectată de mult timp. O lumină vagă spre interior, iar dacă te aplecai peste gratiile închise, puteai zări în penumbră fostul hol de intrare şi un şir de ghişee din lemn care trebuiau să fie din perioada dintre cele două războaie, şi chiar de la începutul secolului. Erau mult mai mici decât ghişeele actuale, ca şi cum oamenii din acea epocă n-aveau aceeaşi talie ca cei de azi. Şi totuşi, holul fără călători mi-a adus aminte de holul gării Austerlitz, unde aşteptam, dansatoarea, Hovine şi eu, trenul lui Pierre. Da, într-un timp îndepărtat era încă o mulţime de oameni în holul gării d’Orsay şi trei persoane – o femeie şi doi bărbaţi – veniseră să aştepte un copil şi, ca noi, stăteau în picioare la intrarea pe peron şi încercau să-l descopere în valul de călători. Înaintaseră apoi pe peron şi-l văzuseră coborând cu valiza din unul dintre ultimele vagoane. Sfârşeam prin a mă convinge că noi eram aceia, căci aceleaşi situaţii, aceiaşi paşi, aceleaşi gesturi se repetă în timp. Şi nu se pierd, ci rămân înscrise pentru eternitate pe trotuarele, zidurile şi holurile gării din acest oraş. Eterna reîntoarcere, la fel” (p. 71). Ieşirea din timp trimite spre Nietzsche, dar şi spre Le Mythe de l’éternel retour. Archétypes et répetition, carte publicată de Mircea Eliade la Paris, în 1949. Din această perspectivă, rătăcirile personajului-narator prin Parisul labirintic sunt trasee iniţiatice, iar Parisul devine oraş metafizic, atemporal.

Simbolismul luminii este, de asemenea, prezent în scriitura estetizantă a lui Modiano. Circumscris oniricului şi spiritualizării, el conferă spaţiului (Parisului) aura edenului, iar personajului-narator, apanajul zborului, imponderabilitatea care-l apropie de sufletul-pereche, dansatoarea. Starea de fericire se datorează, de altfel, primei sale reuşite literare, traducerea romanului The Glass Is Falling, un prim pas spre lumea artei căreia îi aparţine dansatoarea: „Totuşi, la liziera de la Piaţa Concorde mi s-a părut că reverberele străluceau mai intens decât de obicei şi că ieşeam într-o poiană sau într-o esplanadă la ţărm de mare. Sufla o briză, care venea dinspre grădina Tuileries sau dinspre începutul marii alei forestiere, din stânga, dinspre Champs-Élysées. Piaţa era ca o oază în penumbră. Respiram adânc şi-mi regăsisem uşurinţa şi nepăsarea mea naturală. Nu-mi mai era frică să înfrunt lumina slabă a scării şi a culoarului din imobil. Pe măsură ce mergeam, picioarele mele nu mai atingeau pământul, la fel ca ale dansatoarei în baletul Le Train des Roses. Şi la acest gând m-a apucat un râs nebun” (p. 72).

Alternanţa între prezent şi trecut permite şi evocarea trăirilor micului Pierre, băiatul dansatoarei. Acesta descoperă Parisul îndeosebi în compania personajului-narator, care joacă rolul tatălui adoptiv: „Când era timp frumos, îl duceam în Bois de Boulogne. Autobuzul, lacurile, bărcile, Chalet des Îles, cu golful miniatură...Cea mai mare parte a timpului, în cursul plimbărilor noastre prin Paris, pe jos sau cu autobuzul, nu vorbeam. Tăcerea dintre noi era o legătură mult mai puternică decât vorbele [...]” (p. 74). Se constată, de-a lungul textului, recurenţa flash-urilor ce trimit spre trecut. Această tehnică narativă este prezentă deja în primele pagini ale romanului: „Iată că un moment din trecut ţi se încrustează în memorie, venind de la o stea pe care o credeai stinsă demult. Pierre. Masă de aniversare [...]” (p. 10). Spre sfârşitul romanului, apar notaţii menite să risipească senzaţia de incertitudine, de flou, prin marcajul temporal: „În ziua următoare, în acest an 2022, eram pe strada Notre-Dame-de-Champs...” (p.75). Recurenţa trecutului va fi contrabalansată, în final, de prezentul etern: „Ce se întâmplase cu dansatoarea, cu Pierre, şi cu toţi aceia pe care-i întâlnisem în aceeaşi epocă? Iată o întrebare pe care mi-o puneam adesea de aproape cincizeci de ani şi care rămăsese până atunci fără răspuns. Şi, deodată, în această zi de 8 ianurie 2023, mi s-a părut că nu mai avea nicio importanţă. Nici dansatoarea, nici Pierre nu aparţineau trecutului, ci prezentului etern. Credeam că amintirea lor îmi venea asemenea luminii care ajunge la tine de la o stea moartă de mii de ani, aşa cum spune un poet. Dar nu. Nu există nici trecut, nici stea moartă, nici ani-lumină care să vă separe pentru totdeauna unii de alţii, ci acest prezent etern” (p. 95). Romanul se încheie cu tabloul luminos al victoriei asupra timpului: „Pierre râde din ce în ce mai tare. Şi noi ne urmăm toţi trei mersul în noapte până la sfârşitul timpului” (p. 95).